CONCERTUL
​
CONCERT vine de la concerto, concertare (in italiană) care înseamnă „împreună“.
​
Genul muzical reprezintă un grup de lucrări care au în comun anumite trăsături de limbaj, un anumit mod de interpretare și o anumită destinație.

Forma muzicală este tiparul care stă la baza compunerii unei lucrări muzicale, dacă aceasta are o singură parte, sau a fiecărei părți, dacă structura ei este mai amplă.
Forma de lied întâlnită cel mai des este cea cu structură tripartită ABA.
Forma de rondo se bazează pe alternanța dintre refren și cuplet, având următoarea schemă: ABACA.
​
În secolul al XVII-lea, odată cu dezvoltarea muzicii instrumentale, apar și genuri muzicale specifice, dedicate instrumentelor muzicale.
Unul dintre aceste genuri este concertul.
În zilele noastre, termenul de concert are două înțelesuri:

1. O manifestare muzicală în care se cântă mai multe lucrări de muzică cultă sau de divertisment;
2. O piesă muzicală amplă, compusă pentru un instrument solist acompaniat de orchestră, care este structurată în trei părți:
partea a I-a – Allegro în formă de sonată;
partea a II-a – Andante în formă de lied sau temă cu variațiuni;
partea a III-a – Allegro în formă de rondo.

La început, concertul era compus pentru o grupă de instrumente soliste, numite soli, care dialogau cu orchestra, numită tutti.
Această formă a concertului s-a numit concerto grosso și era structurată în trei părți, cu următoarele mișcări: repede-lent-repede.
Unii dintre compozitorii care au compus în genul concerto grosso au fost Johann Sebastian Bach, Arcangello Corelli, Antonio Vivaldi.

 

Începând cu secolul al XVIII-lea, grupul de soliști se restrânge la două instrumente, apoi la unul singur, datorită perfecționării tehnicii instrumentale care făcea posibile pasaje de virtuozitate pentru solist.
Aceste pasaje de virtuozitate se încadrează foarte bine în structura primei părți, forma de sonată, care se desfășoară astfel:
1. Expoziție – temele principale sunt cântate de orchestră, apoi și de solist;
2. Dezvoltare – temele sunt prelucrate/dezvoltate folosind tehnici specifice;
3. Repriză sau reexpoziție – sunt readuse temele principale;
4. Coda – o concluzie muzicală a primei părți.

Noua formulă, cu un instrument solist acompaniat de orchestră, se va numi concert instrumental și va fi foarte apreciată în perioada secolelor XVIII – XX.

Cadența este un moment de virtuozitate al solistului, care cântă singur, fără acompaniamentul orchestrei.
Se găsește cel mai adesea în partea I, după dezvoltare, dar poate fi întâlnită și în ultima parte la unele concerte.

Cadențele erau la început momente de improvizație ale soliștilor, însă, cu timpul, ele au fost create chiar de compozitori.

În zilele noastre, unii soliști își compun singuri cadențe pentru concertele pe care le interpretează, pentru a-și pune mai mult în valoare tehnica interpretativă.

Concertele instrumentale le-au permis marilor compozitori care erau și foarte buni instrumentiști, cum ar fi Niccolò Paganini, Franz Liszt, Frédéric Chopin ș.a., să își demonstreze capacitățile interpretative prin lucrări compuse chiar de ei, pentru a-și evidenția punctele forte.
Stilul nonconformist al artei moderne se resimte și în structura genului de concert, unele lucrări compuse în a doua parte a secolului al XIX-lea și în secolul XX nemaiavând structura de trei părți, cu formele consacrate.
Un exemplu ar fi Concertul pentru vioară și orchestră de Dmitri Șostakovici, care are o structură de patru părți: Nocturnă, Scherzo, Passacaglia și Burlescă.