ARMONIA
Audiaţi tabloul final "Marea Poartă a Kievului" din suita pentru pian "Taboluri dintr-o expoziţie" de Modest Petrovici Mussorgski. Ascultându-l, încercaţi să vă imaginaţi o pictură ce reprezintă o pictură grandioasă.
Compozitorul, prin acorduri ample, monumentale, a încercat să zugrăvească muzical "Marea poartă a Kievului", o impunătoare construcţie de piatră.
În muzică sunetele se aud succesiv (în melodie) sau simultan (în armonie).
În momentul în care practica muzicală a începutsă folosească sunetele cântate simultan, s-a simâit nevoia unor reguli de clasificare şi de ordonare a acestora.
ARMONIA este disciplina care se ocupă cu studiul acordurilorşi al înlănţuirili lor pentru susţinerea unei melodii.
Acordurile rezultă din suprapunerea a cel puţin trei sunete diferite, situate la distanţă de terţe.
Elemtele unui acord de trei sunete sunt: fundamentala, terţa şi cvinta.
După felul terţei de la baza acordului, acordurile se clasifică în:
Acorduri majore (cu terţa mare la bază)
Acorduri minore (cu terţa mică la bază)
Acţiunea de înveşmântare a unei melodii în acorduri se numeşte ARMONIZARE.
Când melodia şi armonia merg uniform din punct de vedere rimtic, formînd o unitate sonoră, stilul rezultat se numeşte omofonic.
Primele maifestări ale sitlului omofonic le întâlnim în monodia acompaniată a secolului al XVI-lea, Pornind de la acest procedeu de armonizare, compozitorii de mai târziu vor crea imagini muzicale deosebite.
Era armoniei a fost CLasicismul muzical, iar maeÅŸtrii supremi ai scriiturii armonice sunt: Joseph Haydn, W. A. Mozart, ÅŸi L. W Beethoven.
Însoţirea unei melodii principle de către un şir de acorduri este foarte frecventă în muzica vocală cu acompaniament (lieduri, arii, etc)
