MENUETUL

​

​

Dansul este un fenomen universal, imemorial si foarte divers, fie ca e vorba de formele ritualice, asociate manifestarilor religioase si ceremoniale, fie ca este o exprimare spontana a bucuriei, legata de ideea de sarbatoare, de divertisment, public sau privat.

Menuetul este un dans „cu pasi mici” , aparut, probabil, in mediile folclorice, in secolul al XVI-lea, inainte de a deveni preferatul curtilor regale si nobiliare.

Menuetul a fost mentionat pentru prima data in 1664, de catre Guillaume Dumanoir, un muzician francez al epocii baroce (perioada care a succedat Renasterii), intr-o lucrare polemica la adresa maestrilor de dans de la Academia Regala.

Aproximativ in aceeasi perioada, compozitorul Jean-Baptiste Lully, inalt functionar la Curtea Regelui Soare (Ludovic al XIV-lea), responsabil cu muzica si ceremoniile, a integrat menuetul in creatiile sale destinate stralucitoarelor petreceri de la Palatul Versailles, ceea ce a contribuit la popularizarea rapida a elegantului dans, care a fascinat, interesat si emotionat nenumarate generatii.

 In secolele urmatoare, toti specialistii in dans, prin scrierile si lectiile lor, au incercat sa pastreze specificul menuetului, aparandu-l de orice tendinta de simplificare sau alterare a caracterului originar, asa cum se mai intamplase cu diverse alte dansuri de salon.

Una dintre cele mai indragite variante a fost „Menuetul lui Exaudet”, compus in 1751, inclus in opera „Sase Sonate in trio” si care a primit denumirea dupa numele autorului, violonistul Andre-Joseph Exaudet. Spre sfarsitul secolului al XIX-lea, menuetul a cedat locul valsului, ramanand, pana astazi, imaginea simbolica a saloanelor de altadata, cu doamne imbracate in rochii lungi si domni in costumele sobre ale epocii.

Menuetul se danseaza in trei timpi egali, cu miscari lente, gratioase si elegante.

In functie de epoca, s-au impus „Menuetul de la curte”, „Menuetul reginei”, „Menuetul lui Ludovic al XIV-lea” etc.

Figurile caracteristice sunt: figura de introducere, partenerii pornind cu acelasi picior, o deplasare in forma literei Z, prezentarea mainii drepte, apoi a mainii stangi, urmata de prezentarea ambelor maini, fiecare moment fiind insotit de cate o reverenta, de indoirea genunchilor, de piruete.

Se poate dansa menuet de catre o singura persoana, de catre un singur cuplu, de doua cupluri, fata in fata, trei cupluri asezate in triunghi, patru cupluri in cadril (partenerii schimbandu-se in timpul dansului) sau mai multe cupluri asezate in cerc. 
 

​

​

Menuetul este una din mișcările facultative ale unei suite instrumentale, inserat de obicei după sarabandă și înainte de gigă.

Are o formă tripartită, cu o secțiune principală care precede și urmează unui trio, numit astfel pentru că inițial era executat de trei instrumente soliste.

Adesea este dublat, cu repetiția primului menuet, fără repriză, după cel de-al doilea, ambii având teme înrudite.

În perioada barocă, menuetul a fost introdus în suită de către Johann Sebastian Bach și Georg Friedrich Haendel, dar cunoaște o largă răspândire în special în perioada clasică vieneză.

​

In muzica de opera, menuetul a fost transformat in ceea ce se numeste „scherzo” – o piesa romantica, impetuoasa, de origine italiana, compusa in tempo ritmat, sau ca a treia parte a unei sonate (compozitie pentru unul sau doua instrumente, ale carei parti trebuie sa aiba ritmuri diferite, menuetul intervenind dupa sarabanda) sau a unei simfonii (creatie ampla, de regula, in patru parti).

​

În 1750, Johann Stamitz din Școala de la Mannheim introduce menuetul ca parte a III-a a unei simfonii.

Acest procedeu este preluat de Joseph Haydn și Wolfgang Amadeus Mozart.

Începând cu Simfonia a Treia ("Eroica"), Ludwig van Beethoven înlocuește menuetul cu mișcarea ceva mai viguroasă de scherzo.

De mare popularitate la public se bucură Menuetul din Cvintetul de coarde în Mi major de Luigi Boccherini, Menuetul în Sol major pentru pian de Ian Paderewski și Menuetul (Partea III-a) din Concertul pentru vioară și orchestră în La major KV 219 de Mozart.

​

Chiar daca menuetul ca dans, in prezent, este doar o amintire, ritmurile muzicale baroce raman nemuritoare, printre cele mai frumoase compozitii numarandu-se menuetele lui Johann Sebastian Bach din „Concertul Brandenburgic”, „Menuetul lui Arlesienne”, de Bizet, finalul primului act din „Don Giovani”, de Mozart, primul act din „Falstaff”, de Verdi, menuetele lui Maurice Ravel etc.

Mozart, el insusi bun dansator, a compus menuete si separat (neincluse in operele simfonice), pentru celebrele baluri din Viena sau Salzburg.