Ars nova (în latină pentru artă nouă) se referă la un stil muzical care a înflorit în Regatul Franței și împrejurimile sale în timpul Evului Mediu târziu.
Mai precis, se referă la perioada dintre pregătirea lui Roman de Fauvel (1310) și moartea compozitorului Guillaume de Machaut în 1377.
Termenul este uneori folosit mai general pentru a se referi la toată muzica polifonică europeană a secolului al XIV-lea.
De exemplu, termenul „ars nova italian” este uneori folosit pentru a desemna muzica lui Francesco Landini și a compatrioților săi, deși muzica
Trecento este termenul mai comun pentru muzica contemporană din secolul al XIV-lea în Italia. „Ars” din „ars nova” poate fi citit ca „tehnică” sau „stil”.
Termenul a fost folosit pentru prima dată în două tratate muzicale, intitulate Ars novae musicae (Noua tehnică a muzicii) (c. 1320) de Johannes de Muris și o colecție de scrieri (c. 1322) atribuită lui Philippe de Vitry adesea numită simplu „Ars nova” astăzi.
Muzicologul Johannes Wolf a aplicat pentru prima dată termenul ca descriere a unei întregi ere (spre deosebire de anumite persoane) în 1904.
Termenul ars nova este adesea folosit în juxtapunere cu alți doi termeni periodici, dintre care primul, ars antiqua, se referă la muzica epocii imediat precedente, de obicei extinzându-se înapoi pentru a lua în perioada polifoniei Notre Dame (de la aproximativ 1170 până la 1320).
Prin urmare, ars antiqua se referă la muzica secolului al XIII-lea, iar ars nova la muzica din secolul al XIV-lea; multe istorii muzicale folosesc termenii în acest sens mai general.
Perioada de la moartea lui Machaut (1377) până la începutul secolului al XV-lea, inclusiv inovațiile ritmice ale ars subtilior, este uneori considerată sfârșitul sau târziu ars nova, dar alteori o eră independentă în muzică.[2] Alte perioade și stiluri muzicale au fost în diferite momente numite „artă nouă”.
Johannes Tinctoris a folosit termenul pentru a descrie Dunstaple; cu toate acestea, în utilizarea istoriografică modernă, este limitat în întregime la perioada descrisă mai sus.

Versus ars antiqua Din punct de vedere stilistic, muzica ars nova a fost diferită de epoca precedentă în mai multe moduri.
Evoluțiile în notație au permis ca notele să fie scrise cu o mai mare independență ritmică, evitând limitările modurilor ritmice care predominau în secolul al XIII-lea; muzica seculară a dobândit o mare parte din rafinamentul polifonic întâlnit anterior doar în muzica sacră; iar noi tehnici și forme, cum ar fi izoritmul și motetul izoritmic, au devenit răspândite.
Efectul estetic general al acestor schimbări a fost acela de a crea o muzică de o expresivitate și o varietate mai mare decât a fost cazul în secolul al XIII-lea.
Într-adevăr, schimbarea istorică bruscă care a avut loc, cu noul său grad uimitor de expresivitate muzicală, poate fi asemănat cu introducerea perspectivei în pictură și este util să considerăm că schimbările aduse muzicii în perioada ars nova au fost contemporane cu marile revoluții timpurii ale Renașterii în pictură și literatură.
Cel mai faimos practicant al noului stil muzical a fost Guillaume de Machaut, care a avut și o carieră distinsă ca canonic la Catedrala din Reims și ca poet.
Stilul ars-nova este evident în forma sa considerabil de motete, lais, virelais, rondeaux și balade.
Spre sfârșitul secolului al XIV-lea, s-a dezvoltat o nouă școală stilistică de compozitori și poeți cu centrul la Avignon, în sudul Franței; stilul foarte manierat al acestei perioade este adesea numit ars subtilior, deși unii savanți au ales să-l considere o dezvoltare târzie a ars nova, mai degrabă decât să-l separe într-o școală separată.
Acest repertoriu de muzică ciudat, dar interesant, limitat ca distribuție geografică (sudul Franței, Aragon și ulterior Cipru), și clar destinat interpretării de către specialiști pentru un public de cunoscători, este ca o „notă de final” a întregului Ev Mediu.