ŞCOALA   MUZICALĂ

1. Formă muzicală şi gen muzical

 

Forma muzicală şi genul muzical sunt termeni care reclamă o bună definire.

Numeroşi teoreticieni au observat prea larga răspândire a confuziei dintre cele două noţiuni, alimentată şi de faptul că termeni precum „lied”, „rondo”, „sonată”, „fugă” au semnificaţii bivalente desemnând atât forma cât şi genul muzical.

Menţionăm înlocuirea frecventă a termenului „gen” cu „muzică” („muzică camerală”, „muzică simfonică”. Ceea ce complică lucrurile nu numai pentru simplul meloman, ci si pentru muzicianul profesionist este faptul că tradiţia a impus uzul unor termeni a căror ierarhie si intercondiţionare nu este foarte clară.

Folosirea alternativă a termenului de „muzică” ca înlocuitor al celui de „gen” agravează confuzia, cuvântul „muzică” având un caracter generalizant si ambiguu.

Genul coral, de exemplu, înglobează nu numai „muzica laică” ci si pe cea „religioasă”, nu numai „muzica cultă”, ci si pe cea „tradiţională”.

În sfârsit, neclaritatea se accentuează atunci când se practică antagonisme de tipul „muzică serioasă” versus „muzică de divertisment” – în care caz semnificaţia termenilor este mult prea vagă.

​

O altă confuzie apare între noţiunea de formă şi cea de principiu de lucru.

Se confundă adesea forma temei cu variaţiuni cu principiul variaţional, forma de fugă cu principiul de lucru de tip polifonic, etc.

​

​

Genul muzical defineşte o piesă muzicală din punct de vedere al:

1. sursei sonore

2. structurii (incluzând date asupra tiparului arhitectonic, asupra sintaxei folosite, etc.)

3. caracterului

4. uneori, destinaţiei sociale

 

În toate cazurile expuse mai sus, genul muzical poate opera delimitări cu caracter

a) general 

b) specific

 

Astfel, sursa sonoră este delimitată în mod general atunci când nu se precizează componenţa exactă a formaţiei folosite („genul cameral”, genul „simfonic”, sau cel „coral”); ea este delimitată specific atunci când termenul clarifică numărul si  tipul instrumentelor (al vocilor) folosite : de exemplu,

- genul „cvartet de coarde” desemnează o lucrare destinată unei formaţii compusă din 2 viori, o violă şi un violoncel,

- genul „lied” desemnează o piesă destinată unei voci acompaniate de un instrument (de obicei, pian).

​

Structura sonoră poate indica în mod general categoria sintactică folosită (genuri polifonice, omofone), sau poate delimita atât varianta structurii sintactice folosite, cât si forma piese respective.

Astfel, genul de sonată include informaţia asupra arhitecturii folosite în interiorul piesei respective, indicând prezenţa formei de sonată (de obicei în prima parte, cunoscută si ca allegro de sonată), dar si a altor forme tipice ciclului de sonată (foma de lied, de rondo, eventual de temă cu variaţiuni, etc.).

​

Caracterul unui gen poate fi delimitat la de asemenea la nivel general sau specific ca şi în cazul sursei sonore.

Se vorbeşte astfel la modul general de „muzică uşoară”, „muzică populară”, etc.

Diferenţa între două genuri precum cantata şi oratoriul stă atât în amploarea cât şi în caracterul lor specific, cantata fiind un gen liric şi de lungime medie, în timp ce oratoriul aparţine epicului şi este o lucrare de mare întindere.

Clasificări precum „gen clasic” sau „gen romantic” indică criteriul estetic si stilistic, în timp ce dihotomia „gen laic” – „gen religios” delimitează destinaţia si funcţia muzicii respective din punct de vedere religios.

​

Există termeni care indică genul muzical atât din punct de vedere al sursei sonore cât si al caracterului lor. Un bun exemplu este genul de „operă” – o lucrare de mare întindere şi care, din punct de vedere al sursei sonore, este destinată unui ansamblu orchestral, cor mixt, solişti, eventual balerini. Prin termenul de „operă” genul respectiv este delimitat atât din punct de vedere al sursei sonore cât şi din cel al caracterului, opera fiind un gen de sinteză cu caracter teatral, implicând prezenţa unui scenariu literar, etc.

Genul muzical poate preciza, în unele cazuri, o anumită destinaţie socială si/ sau spirituală. Ea este evidentă în cazul marşului, al imnului, al muzicii denumite „de promenadă” sau a celei de „cafe - concert” ori mai nou „disco”, „dance”, „house”.

Destinaţia socială poate fi sugerată uneori, ca în cazul „genului cameral” care lasă să se întrevadă o ambianţă elitistă, opusă populismului pe care-l propune „genul simfonic”.

 

FORMA

Spre deosebire de genul muzical care ne furnizează circumstanţele concrete, imediate, reale ale muzicii respective, forma muzicală descrie structura şi tipologia unei lucrări. Din această cauză conceptul de formă muzicală are un caracter abstract. Aceeasi formă se regăseste în cele mai diferite circumstanţe din punct de vedere al sursei sonore, a caracterului muzicii sau al destinaţiei sale sociale şi/ sau spirituale.

O formă muzicală poate fi închisă sau deschisă. 

O formă muzicală este închisă atunci când încadrarea sa în timp este determinată ca fiind finită.

Dimpotrivă, o formă muzicală are caracter deschis atunci când se înscrie pe o axă a Timpului cu caracter infinit.