top of page
ŞCOALA MUZICALĂ
Melodia
Monodia este înfățişarea care caracterizează cu evidență mersul orizontal al unei voci vocale sau instrumentale, aşa cum s‐a afirmat deja în perioada Renaşterii.
Se cumulează în structura ei numeroase surse, cum ar fi proveniența din cântul gregorian, liniară prin definiţie, din cântul cavaleresc, proporționat şi strofic, din diversele aspecte ale cântecelor de dans, cu riturnelele lor caracteristice; peste aceste aspecte, tot cu semnificații multiple, se suprapun evoluțiile spre cantabilitatea specific vocalică a liniilor vocilor polifonice şi apariția secvențelor tipice pentru incipit sau finalizarea desfăşurării muzicale.
În timp, au existat, de asemenea, manifestări „a una voce”, de tipul chanson, song, aire, vaudevire, lied, în care linia melosului se executa sau nu cu acompaniament instrumental.
Toate converg către monodia acompaniată afirmată în preajma secolului al XVII‐lea, care are atributele expresivității în relația cu textul coexistent ei.
Ca structură însă, monodia îngăduie comparația cu linia vălurită, continuă, a unui peisaj de dealuri profilate pe orizont.
Opririle şi respirațiile sunt cele ale textului sau ale respirației cântăreţțului.
Către mijlocul secolului, constatăm afirmarea primelor repere ordonatoare, prin contururi cu valoare autonomă ritmic şi intonațional – motivul.
Inițial legat de formule de concluzionare, plasat pe treptele principale ale tonalității, motivul reprezintă cea mai mică formulă autonomă recognoscibilă, ce se impune memoriei auditive ca reper.
Din ce în ce mai divers, împletit cu spiritul mereu surprinzător al improvizației, motivul va fi capabil a stabili primele cadraje ale formelor muzicale în Baroc.
Linia vălurită primeşte astfel un ritm al continuității sale.
Prin sinteza între motiv şi acțiunea de împodobire a ornamenticii (acțiune efectuată pe un sunet cu altele înconjurătoare, triluri, apogiaturi, mordente etc.), prin extensia expresivității, apare profilul a ceea ce numim melodie, în care construcția orizontală cunoaşte principii asemănătoare triadei de arc de boltă „introducere, dezvoltare, concluzie”. Drumul evoluţției melodiei, ca nucleu al unei creații muzicale, conduce, de‐a lungul secolului al XVIII‐lea, spre stadiul evoluat al ei, care este conceptul tematic.
În Temă, care poate fi considerată cea mai mică unitate artistică autonomă, se recunosc toate stadiile istoriei anterioare a melosului, investite acum cu pregnanță a caracterului, expresivității, culorii şi semnificației în dramaturgia muzicală.
Prin aceasta, Tema este capabilă a reprezenta un personaj, o stare, o imagine bine definită.
Creaţia clasicismului vienez – de la Haydn la Beethoven – este însăşi istoria maturizării acestui nivel, poate cel mai înalt, atins de monodie.
Ce va urma în secolul al XIX-‐lea este doar o diversificare a ipostazelor prin asimilarea mai multor sugestii oferite de gândirea romantică.
Armonia
Îndelunga preocupare pentru coexistenţa (simultaneitatea) sunetelor în discursul muzical a determinat un lent proces de limpezire a concepţiilor privind consonanţa şi disonanţa, apoi sistematizarea relaţiei sunetelor în funcţie de gravitaţia (atracţia) în jurul unui centru, devenit baza modului, fundamentala întregii arhitecturi verticale (şi, bineînţeles, a mersului vocilor polifonice, pe orizontală).
Cu mult înaintea determinărilor de la începutul secolului al XVII‐lea, acest proces lăsa să se întrevadă viitoarea pondere a tonalității şi, implicit, a limbajului armoniei.
Desigur, perspectiva contemporană nouă ne îngăduie asemenea concluzii care, la timpul lor, nu au fost nici forţate, ostentative, nici lipsite de formulări ambigue, de tatonări.
Acompaniamentul se impune sub o formă care va dura mai bine de un secol, cunoscută sub numele de bas continuu sau bas cifrat.
Un instrument cu claviatură (clavecin, orgă), însoțit adesea de un instrument de coarde grav, asigură astfel fundamentul mersului armoniei pe care se desfăşoară melodia.
Armonia, sub aspectul intonării acordice (uneori cu minime figuraţții de legătură), se constituie pe legile, din ce în ce mai bine definite, ale funcțiilor tonale.
Ni se pare astăzi, în perspectiva timpului care a trecut, că este o evoluţție simplă şi firească, dar drumul parcurs a fost la fel de anevoios ca şi cel al descoperirii tărâmurilor necunoscute (şi care existau totuşi!).
Primele idei erau legate de principalii piloni ai tonalității – tonica, dominanta, subdominanta –, care se succed în trisonurile caracteristice după reguli treptat definite, ținând seama de atracția (rezolvarea) pe treapta principală, tonica tonalității.
Fiecare mutație, în cadrul tonalității, fiecare modalitate de concluzionare (cadențare) reprezintă o noutate intens utilizată la vremea descoperirii ei.
În perioade succesive, apare trecerea spre tonalitățile imediat învecinate (pe sistemul cvintelor, al dominantei, al subdominantei), apoi spre tonalități cu alte grade de înrudire, îmbogățind astfel arta armoniei cu tehnica modulației, cu efectul interpretării multiple a acordurilor, lărgind apoi până la pragul disipării tonale procedeele înlănțuirilor sonore.
Nu există însă o istorie autonomă a armoniei, despărțită de celelalte componente ale limbajului muzical, drumul spre noi focalizări însumând toate contribuțiile practicii artistice, de creație şi interpretare, pentru adiționarea permanentă a noului.
Istoria capodoperelor o dovedeşte cu prisosință.
Polifonia
Ar fi inutil de presupus că arta polifoniei, rod al secolelor precedente, a fost abandonată, chiar dacă aspectele configuraţțiilor componistice dau uneori această impresie.
Există în această direcție două puncte de observație.
Istoric, polifonia rămâne o bază tehnică, cucerită de compozitori prin abilită țile utilizării regulilor contrapunctului în textul muzical, doar că sunt mereu mai atent observate legile respectării unității tonalității şi funcțiilor armonice.
Se conturează deci un nou profil de polifonie armonică, pe care se vor clădi mărețe edificii sonore instrumentale, orchestrale şi vocal‐simfonice.
Cea de a doua modalitate de observare a prezenței polifoniei dincolo de Renaştere oglindeşte evoluția personalităților componistice care, în secolele următoare, vor apela adesea în capodoperele finale ale activității lor creatoare la sinteze sonore, ce ajung mereu să fie clădite pe gândirea polifonică, ca semn al măiestriei supreme.
Ritmica
Domeniu de extrem interes, conex cu toate celelalte aspecte de limbaj, ritmica păstrează din arta renascentiştilor, prin tehnica contrapunctică, reperele accentului metric şi compensărilor imitative.
Ea preia, pe de altă parte, pulsațiile străvechi ale matricei dansului.
Ritmica devine în Clasicism o modalitate de echilibrare a proporțiilor, de la motiv la macrostructuri.
Există o ritmică esențială a măsurilor şi periodicității repetitive; totodată, descoperim preocupările pentru unitatea diversificată (declamația, retorica expresivă şi formulele sugerate de dans).
Se adaugă ritmica ordonatoare a potențialului funcțiilor armonice, a agogicii şi, nu în ultimul rând, a aprofundării resurselor dramaturgiei muzicale. Improvizația şi ornamentația sunt de asemenea domenii de sinteză imposibil de imaginat în afara ritmicii.
bottom of page