ŞCOALA   MUZICALĂ

UVERTURA

 

Uvertură (din franceză ouverture = deschidere) se numește o piesă orchestrală care precedă o lucrare muzicală de mari proporții, destinată să introducă spectatorul în atmosfera operei ce urmează, sau care constituie o lucrare independentă.

Este concepută ca introducere la o operă, la unoratoriu, la o suită instrumentală etc. sau ca o lucrare independentă, dintr-o singură parte, având la bază un program.

Uneori poate fi alcătuită și din trei părți.

Uvertura a apărut ca piesă orchestrală ce se cânta înaintea unei reprezentații de teatru muzical.

Pentru a “deschide” drama, trebuia sugerată o ambianță propice ascultării atente a partiturii.

În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea materialul muzical este aproape independent de acela dezvoltat în corpul lucrării (aproape întotdeauna o operă sau un oratoriu).

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în special la Mozart, uvertura se integrează acțiunii dramatice, din care cântă anumite teme și căreia îi caracterizează climatul sonor.

Începând cu Beethoven, autor al 11 uverturi, dintre care 4 numai pentru “Fidelio” (nici una nereușind, de altfel, să-l satisfacă pe deplin), uvertura a ajuns la o reală autonomie și a devenit un gen practicat în mod obișnuit de compozitorii romantici.

Este formată dintr-o singură parte, profilată ca un gen de muzică programatică.

​

​

Rolul orchestrei în genul operei este deosebit de important, ea fiind partenera vocilor în
transmiterea mesajului artistic. De altfel, orchestra este cea care deschide spectacolul de
operă, interpretând un fragment menit să introducă spectatorul în atmosfera lucrării.

Acest fragment orchestral a fost denumit la primele opere sinfonia sau toccata, apoi preludiu și
este întâlnit și în deschiderea unor genuri instrumentale mai ample (de ex. în suită), iar mai
târziu la alte genuri muzicale scenice (operetă și balet).

În secolul al XVII-lea apare denumirea de uvertură, de la cuvântul ouverture (fr.) care înseamnă „deschidere“, com-
pozitorul francez Jean Baptiste Lully fiind cel care cristalizează forma uverturii franceze pe tiparul lent-repede-lent. \

În aceeași perioadă, în Italia, compozitorul Alessandro Scarlatti pune bazele uverturii italiene, cu tiparul repede-lent-repede.
Începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, uvertura va fi structurată pe tiparul formei de sonată:

expoziție-dezvoltare-repriză (reexpoziție), cuprinzând și teme din operă, ceea ce creează o legătură mai strânsă între momen-
tul introductiv și lucrarea în sine.

Începând cu secolul al XIX-lea, în epoca romantică, forma uverturii va suferi modificări în creația unor compozitori, uneori ea fiind legată de operă, eliminându-se astfel mica pauză care exista între acestea. Atunci când se cântă legate, cortina
se deschide în timpul uverturii.
Datorită frumuseții muzicii lor, unele uverturi se pot cânta separat, în concerte, fără a fi urmate de interpretarea operei pentru care au fost create (de ex. Uvertura operei William Tell de Gioacchino Rossini).

Uvertura poate exista și ca lucrare de sine stătătoare, compusă pentru a transmite o idee, un subiect anunțat prin titlu (de ex. Uvertura fantezie Romeo și Julieta de Piotr Ilici Ceaikovski) sau ca parte introductivă pentru muzica de scenă a unei
piese de teatru (de ex. Felix Mendelssohn-Bartholdy – Uvertura la muzica de scenă pentru piesa Visul unei nopți de vară de William Shakespeare).